CONTRIBUŢIA ŞCOLII NORMALE „V. LUPU” LA DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI NORMAL ŞI NORMAL-PRIMAR DIN ŢARA NOASTRĂ

 

     Fiind prima şcoală de pregătire a învăţătorilor din Moldova şi Ţara Românească, Şcoala Normală „V. Lupu” a reuşit să plaseze Iaşul şi Moldova imediat după Arad, înaintea celorlalte regiuni.

     În domeniul organizării învăţământului normal şi primar, toate propunerile privind principiile de organizare a pregătirii învăţătorilor, concepţia privind conţinuturile ce se studiau în şcolile de învăţători, precum şi modelul învăţătorului ce era potrivit societăţii româneşti, propuneri ce au izvorât din corpul profesoral al Şcolii Normale „V. Lupu” au fost transmise Ministerului Instrucţiunii şi după aprobare au fost generalizate în toate şcolile normale care au luat fiinţă în România.

     Cu primul director al Şcolii Preparandale, Anton Velini, începe organizarea învăţământului normal primar pe principii ştiinţifice, având de îndeplinit ca scop imediat şi foarte important răspândirea învăţăturii de carte în rândul satelor româneşti.

     Prima problemă era recrutarea tinerilor din sate pentru Şcoala preparandală, precum şi oblogaţia, angajamentul acestora de a se întoarce în sate pentru a-şi exercita profesia de învăţător. Pentru ca pregătirea preparandală să nu fie una doar teoretică, ci şi practică, directorul propune ca aceştia să susţină lecţii practice la toate disciplinele. Apare astfel pentru prima dată ideea şcolii primare de aplicaţie, care însă se va realiza mai târziu. Chiar şi în Europa Apuseană această instituţie era o creaţie nouă. Ea luase naştere abia în Prusia, considerată pe atunci cea mai avansată ţară din punct de vedere al organizării învăţământului popular şi al pregătirii învăţătorilor şi era opera pedagogului german Adolf Deisterweg care o înfiinţase pe lângă Şcoala Normală din Berlin.

     Preparanzii studiau cursul de pedagogie, cursul de istorie naturală şi agricultură, iar pentru îmbunătăţirea scrisului s-a introdus caligrafia.

     De asemenea, Anton Velini a anticipat una dintre cerinţele învăţământului modern şi anume specializarea  profesorilor, propunând ca la Şcoala preparandală să fie profesori deosebiţi pentru fiecare obiect de învăţământ, prilejuind fiecăruia dintre aceştia o cunoaştere mai profundă a obiectului predat.

     Anton Velini a introdus în 1860 muzica vocală şi desenul şi a propus să se introducă istoria, geografia şi gramatica.

     Spătarul Gheorghe Burada a fost primul profesor de muzică şi a înfiinţat cu elevii şcolii primul cor bisericesc de muzică vocală din Moldova, fiind felicitat de domnitorul Al. I. Cuza.

     Anton Velini a realizat primul „Manual de pedagogie şi metodică pentru profesorii şcoalelor primare” şi a pus problema cunoaşterii psihologiei copilului şi caracterului formativ al învăţământului.

     Galeria primilor sprijinitori ai şcolilor publice din Principatele Române se deschide la Iaşi cu personalitatea directorului Şcolii Normale “Vasile Lupu”, Titu Maiorescu, unul dintre puţinii învăţaţi din trecutul nostru naţional care a parcurs calea regală de îndrumător al culturii române cu atâta strălucire, fiind şi cel mai înfocat apărător al învăţământului primar şi al rolului învăţătorului în ridicarea satelor româneşti.

     Titu Maiorescu  a dat şcolilor normale din ţara noastră, prin modelul Şcolii Normale de la Iaşi, o viziune unitară asupra pregătirii învăţătorilor de pe întreg teritoriul ţării. Această viziune era conturată de: grija pentru aspectul cult al limbii naţionale, metoda fonetică de însuşire a citit-scrisului şi primul abecedar, interesul deosebit pe care trebuie să-l arate învăţătorul tezaurului culturii populare, organizarea şcolilor de aplicaţie în care se desăvârşea pregătirea practică a învăţătorului, precum şi creionarea profilului moral al învăţătorului întruchipat la Iaşi în modul cel mai strălucit de primii discipoli ai săi, Ion Creangă şi Mihai Busuioc – Domnul Trandafir.

     El începe reorganizarea şcolii de la principiul potrivit căruia obiectul limba română este una din cheile mari care deschid poarta viitorului nostru naţional.

     Titu Maiorescu propune prelungirea duratei studiilor la doi ani, introducerea unei metode noi de predare, precum şi desfăşurarea practicii pedagogice la o clasă model ce va fi înfiinţată la şcoala primară.

     Prima propunere de Programa analitică pentru Şcoala Normală vine tot de la Titu Maiorescu şi este aprobată de Consiliul Permanent şi Consiliul General al Instrucţiunii în anul 1866.

     Odată lansată ideea şcolii de aplicaţie de către Anton Velini ea va deveni realitate sub conducerea lui Titu Maiorescu. În România crearea şi maturizarea, precum şi desăvârşirea acestei instituţii va fi opera şi punctul de onoare al Iaşului, întregul proces desfăşurându-se la Şcoala Normală „V. Lupu” şi generalizându-se în toate şcolile normale nou înfiinţate.

     Deşi nu a stat mult la conducerea Şcolii Normale, Titu Maiorescu a adus servicii de mare însemnătate instituţiei şi după plecarea sa.

     Când cele două şcoli normale de la Iaşi şi Bucureşti, singurele care pregăteau învăţători pentru şcolile rurale au fost ameninţate cu desfiinţarea, Titu Maiorescu a fost cel care le-a salvat. Ca ministru a venit în 1876 cu un proiect de lege prin care aducea modificări Legii Instrucţiunii publice din 1864. Prin acest proiect propunea ca pregătirea învăţătorilor să se facă numai prin şcolile normale, anume create pentru acest scop. În felul acesta, a legalizat existenţa acestor instituţii. De asemenea, spre a înălţa gradul de cultură al profesorilor noul proiect prevedea ca toţi profesorii să posede studii academice. Prin această măsură  a modificat optica privind profilul cadrelor didactice. De asemenea, a creat pentru prima dată profilul învăţătorului cerut de societatea de atunci.

     În timpul primului ministeriat al lui Titu Maiorescu şcoala ieşeană a obţinut unificarea organizării şcolilor normale, iar în al doilea mandat de ministru tot prin grija sa, s-a rezolvat problema localului şcolii, Titu Maiorescu fiind cel care a încheiat contractul pentru clădirea din Copou în care Şcoala Normală se află şi astăzi.

     O altă modificare ce va fi generalizată ulterior la toate şcolile normale a fost aceea privitoare la durata studiilor. Deoarece conferinţa profesorilor considera că durata studiilor este insuficientă s-a propus, iar Ministerul Instrucţiunii a aprobat ca din 1893 durata studiilor să fie prelungită la cinci ani. Acest lucru s-a instituit în directoratul lui Petre Cujbă.

     Constantin Meissner este una dintre cele mai reprezentative personalităţi care şi-a consacrat întreaga viaţă muncii de organizare şi modernizare a învăţământului primar şi normal primar din toată ţara noastră. Ca director el a contribuit în foarte mare măsură la ridicarea prestigiului Şcolii Normale „V. Lupu”.

     Deoarece până la 1879 elevii din ultimul an studiau pedagogia şi didactica odată cu practica pedagogică a înlăturat această anomalie considerând şi justificând că practica pedagogică trebuie să se desfăşoare numai după ce elevii au dobândit un minimum de cunoştinţe teoretice de pedagogie şi metodică.

     Primul regulament de organizare şi funcţionare a şcolilor normale a fost întocmit de Constantin Meissner şi profesorii şcolii a fost aprobat în 1893 şi a servit ca bază la întocmirea regulamentului oficial de ordine internă a şcolilor normale din întreaga ţară.

     De asemenea, din timpul cât a fost director Constantin Meissner s-a stabilit detaliat modul de desfăşurare a practicii pedagogice, mod care va fi codificat într-un regulament de către profesorul Gheorghe Ghibănescu şi care va dăinui până la reforma din 1948.

     Ca preşedinte al comisiei de redactare a programelor analitice pentru învăţământul primar din 1893 a introdus cunoştinţele fizico-naturale şi de asemenea, a acordat o atenţie deosebită lucrului manual în şcolile normale, elaborând şi programa analitică pentru această disciplină. De asemenea, a propus ca grădina şcolii să fie lucrată cu elevi, urmărind pregătirea viitorilor învăţători şi în domeniul agricol-practic.

     Constantin Meissner a clarificat şi introdus elementele principale de tehnologie didactică, fixând numărul şi numele treptelor formale ale pedagogiei herbartiene din structura lecţiei:

  1. anunţarea;
  2. pregătirea;
  3. predarea;
  4. asocierea;
  5. generalizarea;
  6. aplicarea.

     Aceste cuvinte clare şi precise, româneşti au intrat în practica predării lecţiei în şcoala primară, uşurând mai ales munca elevilor, dar şi a învăţătorilor.

     Constantin Meissner poate fi considerat ctitor al învăţământului specialdin ţara noastră şi implicit al pedagogiei speciale.El s-a remarcat în mişcarea pedagogică românească, fiind iniţiator al protecţiei şi educării copiilor „cu rele porniri”. Încununând eforturile sale de 35 de ani în acest scop şi cu eforturi filantropice deosebite ia fiinţă în 1921 Şcoala de îndreptare de la Copou care va funcţiona până în 1955 când trece sub jurisdicţia Ministerului Afacerilor Externe.

     Dacă Titu Maiorescu prefigurase profilul învăţătorului legat de şcoală şi care-şi desfăşura activitatea în interiorul acesteia, sub conducerea pedagogului Ioan Mitru la Şcoala Normală „V. Lupu”  apare ideea educaţiei permanente care va căpăta ulterior o importanţă vitală. Este ideea care se suprapune cu prefigurarea portretului apostolului haretian care îşi lărgeşte considerabil sfera de activitate.

     Din educator al copiilor, acesta devine educator al satului, adică al întregului şir de generaţii cu care convieţuia în mica sa comunitate.

     În spiritul acestei concepţii, învăţătorul trebuia să culeagă, să promoveze şi să dezvolte spiritul autentic românesc. Fapt pentru care tradiţia jocurilor naţionale la Şcoala Normală „V. Lupu” este introdusă odată cu venirea la catedra de gimnastică a profesorului ieşean Ilie Burghelea (1906).

     De altfel,  chiar elevii Şcolii Normale „V. Lupu” erau formaţi în spiritul desfăşurării unor ample acţiuni sociale. Astfel, elevii, împreună cu profesorii, participau la toate festivităţile prilejuite de importante evenimente naţionale, susţineau serbări pentru ajutorarea copiilor săraci.

     De asemenea, sub conducerea lui Ioan Mitru elevii şcolii au deschis liste de subscripţie în vederea reconstrucţiei bojdeucii lui Ion Creangă, absolvent eminent al Şcolii Normale, şi tot elevii au avut iniţiativa listelor de subscripţie pentru construcţia capelei şcolii. Ulterior aceasta a beneficiat de donaţia Regelui Carol I pentru ctitoria sa în 1911.

     Toate aceste iniţiative au construit o frumoasă tradiţie a şcolii până în prezent.

     În jurul anilor 1919 în Şcoala Normală „V. Lupu” pătrundeau ideile noi ale pedagogiei apusene prin profesorul Vasile Todicescu. Acesta a deschis calea pedagogiei experimentale la Iaşi pentru că a pus problema cunoaşterii de către învăţător a individualităţii copilului pentru a-l putea influenţa în consecinţă. De asemenea, a reluat ideea caracterului formativ al învăţământului prin accentuarea rolului elevului în procesul propriei transformări.

    A înfiinţat la Şcoala Normală „V. Lupu” un laborator de pedagogie experimentală, un laborator similar există doar la Universitatea din Cluj. În acest laborator, realizat cu mari sacrificii în condiţiile grele create de război a făcut o serie de experimente cu elevi, aratându-le practic cum trebuie să lucreze ca să ajungă să cunoască pe cale ştiinţifică modul cum se dezvoltă copiii.

    De asemenea, Vasile Todicescu poate fi considerat iniţiatorul cinematografiei şcolare în ţara noastră, pentru că a introdus proiecţiile în desfăşurarea lecţiilor şi conferinţelor şcolare.

     Pedagogia ştiinţifică a pătruns ulterior în România tot pe poarta Şcolii Normale „V. Lupu” prin personalitatea profesorului Ştefan Bârsănescu.

     De la numirea sa ca profesor, a exercitat prin activitatea didactică şi culturală bogată şi variată pe care a desfăşurat-o, o covârşitoare influenţă asupra dezvoltării învăţământului primar şi normal primar în primii ani, iar, ulterior asupra întregului învăţământ din România.

     Experienţa a arătat că printre factorii care contribuie în mod real la dezvoltarea învăţământului în cea mai mare măsură sunt profesorii şi învăţătorii. Legile şcolare, regulamentele şi programele şcolare au corespuns nevoilor şcolii româneşti atunci când profesorii şi învăţătorii au fost consultaţi la elaborarea lor. De aceea, profesorul şi directorul Ştefan Bârsănescu, ca şi înaintaşii săi a continuat tradiţia conferinţelor profesorilor, în cadrul cărora se dezbăteau cele mai importante probleme ale învăţământului şi se făceau propuneri către Ministerul Instrucţiei. În urma discuţiilor dintr-o astfel de conferinţă în 1927, aducându-se argumente Ministerului, s-a aprobat durata orei şcolare de 50 de minute. De data aceasta, dispoziţia s-a generalizat în toate şcolile de grad secundar şi a rămas valabilă şi astăzi.

     De asemena, tot Şcoala Normală a propus organizarea anului şcolar în trei trimestre, precum şi sistemul de notare al elevilor.

     Preocupat fiind de creşterea statutului profesional şi cultural al învăţătorului, profersorul Bârsănescu a căutat soluţia pentru realizarea acestui scop şi a ridicat Şcoala Normală la rang de liceu, iar pentru desăvârşirea pregătirii profesionale şi culturale a propus Academia pedagogică cu sprijinul ministrului de atunci al Culturii Naţionale, sociologul Petre Andrei.

     Școala Normală Superioară concepută de profesorul Ștefan Bârsănescu s-a înființat în 1939 având o secție pentru  predarea profesorilor și una pentru pregătirea învățătorilor. Secția pentru pregătirea profesorilor fusese înființată cu un an înainte de Armand Călinescu. Din păcate, această școală nu a funcționat decât foarte puțin.

     Profesorul Ștefan Bârsănescu este și inițiatorul cursurilor de perfecționare pentru învățători. În manualul de didactică, profesorul argumentează că pregătirea teoretică și practică dobândită de învățător în timpul studiilor nu poate fi suficient pentru un număr mare de ani. De aceea el propune pentru perfecționarea învățătorilor: cursuri și conferințe, schimbul de învățători (interasistențe), excursiile de studiu și vizitarea școlilor de experiență pedagogică, tabere de învățători. Între anii 1934-1939 acestea s-au organizat cu sprijinul Asociației învățătorilor.

     Mutații importante în dezvoltarea instituțională a Școlii Normale „V. Lupu”  apar abia după cel de-al doilea război când şcoala revine începând cu anul 1954 în localul din Strada Culturii (Corpul D al Universităţii).

     În 1955 exact la 100 de ani de la înfiinţare, Şcoala Normală  „V. Lupu”  devine mixtă pentru prima dată în istoria ei, în sensul că nu va mai fi numai de învăţători, ci şi de învăţătoare, unindu-se cu Şcoala Pedagogică de fete „M. Sturdza” care devenise din 1893 Şcoala Normală de fete.

     De la 1 septembrie 1977 şcoala nu va mai fi doar de învăţători, ci şi de educatoare prin trecerea la Liceul pedagogic „V. Lupu” acum a fostei Şcoli de conducătoare înfiinţată în 1919.

     Liceul Pedagogic „V. Lupu” a devenit astfel singura instituţie care pregătea cadre didactice atât pentru învăţământul preşcolar cât şi primar.

     Tot de atunci şcoala devine centru de perfecţionare pentru aceste categorii de cadre didactice, activitate pe care profesorii şcolii au desfăşurat-o ani de-a rândul în vacanţele şcolare fără a fi remunerată în vreun fel.

     Desfiinţarea specializării învăţător-educatoare din cadrul şcolilor normale, prin măsuri administrative şi legislative neinspirate, luate în ultimul deceniu, a reprezentat, în opinia noastră, o eroare politico‑educaţională majoră. S‑a renunţat astfel, în condiţiile democraţiei şi fără o fundamentare ştiinţifică autentică, la una dintre puţinele instituţii naţionale veritabile, care au rezistat timpului, inclusiv în epoca comunismului totalitar.

     Împrejurările istorice au demonstrat importanţa şcolilor pedagogice de învăţători-educatoare, respectiv licee pedagogice, exemplaritatea lor, prin modul de organizare, prin pregătirea psihopedagogică şi metodică sistematică şi complexă pe care au oferit-o absolvenţilor şi prin calitatea ethosului în care s-au format aceştia.

     În 1995 s-a înfiinţat la Şcoala Normală „V. Lupu” Şcoala Postliceală cu specializarea Psihopedagogie specială şi asistenţă socială în colaborare cu Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii Al. I. Cuza.

     De asemenea, în 1996 s-a înfiinţat Şcoala Postliceală cu specializarea învăţător-educatoare, iar în 1997 s-au adăugat cursurile şcolii postliceale cu aceeaşi specializare dar în colaborare Episcopia Romano-Catolică, iar învăţătorii finalizau studiile şi cu atestat de predarea religiei romano-catolice.

     Instituţia Şcolii Posliceale a răspuns unei nevoi fireşti identificate la nivelul sistemului de specializare a unor cadre didactice care funcţionau ca necalificate în mediul rural mai ales.

     Între anii 1995-2001 la iniţiativa Înalt Preasfinţiei sale Mitropolitul Daniel şi a Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi, la Şcoala Normală „V. Lupu”  a funcţionat Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, iar corpul profesoral al şcolii a fost unul comun, colaborând în spiritul frumoasei tradiţii a Şcolii  Normale.

     Din anul 1999, în cadrul Şcolii Normal „V. Lupu” funcţionează şi profilul teologic romano-catolic din iniţiativa Episcopiei Romano-Catolice şi a conducerii şcolii, prof. Mariana Purţuc.

     Trebuie menţionat faptul că mutaţiile instituţionale care au avut loc au răspuns nevoii de diversificare a profilului şcolii pentru a satisface un grup ţintă cât mai larg, dar mai ales, a fost un semn de încredere şi recunoaştere a autorităţilor şcolare faţă de ethosul şi calitatea corpului profesoral al Şcolii Normale „V. Lupu” validate de tradiţia de peste o sută cincizeci de ani.

     Cu toate dificultăţile determinate de instabilitatea legislativă şi de legislaţia discriminatorie care a determinat modificarea ofertei educaţionale a şcolilor pedagogice de nivel preuniversitar, Şcoala Normală „V. Lupu” a organizat o serie de evenimente culturale cu impact deosebit asupra învăţământului ieşean:

     În anul 1995 a avut loc Conferinţa Naţională a Liceelor Pedagogice din ţară şi aniversarea a 130 de ani de la înfiinţarea Şcolii Normale „V. Lupu”. La evenimente au participat prof. dr. Ioan Neacşu prof. dr. Vasile Molan precum şi oficiali din Ministerul Educaţiei.

     În anul 1996 Şcoala Normală „V. Lupu” a organizat Centenarul Ştefan Bărsănescu împreună cu Universitatea Al. I. Cuza. La eveniment au participat prof. univ. George Văideanu, Adrian Neculau, Teodor Cozma, Constantin Moise.

     În anul 1998 s-a organizat la Şcoala Normală „V. Lupu” Olimpiada Naţională de Limba şi Literatura română.

     În 1997 şi 2001 au avut loc la Şcoala Normală „V. Lupu” două ediţii ale Seminarului Internaţional Formarea Formatorilor sub patronajul MEC, SNEC, Comisia Naţională Unesco.